Bine v-am regăsit, dragi prieteni! După trei săptămâni de vacanță așteptată, dorită și reușită, în care sufletul, ca de obicei, ne rămâne undeva prin frumoasele locuri care ne-au alungat oboseala și ne-au bucurat ochii și inimile, presupunem că ne-am întors – și mă refer aici la mine, la Enya mea și Xaba al nostru, evident – și spun ”presupunem” deoarece există o doză de îndoială atunci când sufletul se acomodează cu preafrumosul și începe să iubească, atașându-se, un loc drag sau mai multe. Moment în care îl luăm pe sus și-l aducem înapoi acasă, unde are nevoie de timp să se acomodeze cu ceva ce iubește deja, dar îi este cam banal. Ei, asta-i vacanța, frumoasă pentru că noi o proiectăm, suficient de lungă din exterior, dar foarte scurtă dinspre inima noastră și-a ei, a vacanței.
Riviera venețiană. Din vacanță
Înainte de Veneția, care e încă în mine, în noi ( sau am rămas eu acolo, după cum am mai scris), am străbătut Europa, pe autostrăzi absolut perfecte (pe când și la noi?!), civilizate, cu popasuri curate (incredibil!), amenajate (cu toalete, mese, etc). Ne-am bucurat de Citadela Budapestei o zi întreagă, rămânând să dormim o noapte într-o capitală absolut europeană, un oraș splendid, pe care îl cunosc bine de acum 20 de ani. Enyei i-a plăcut atât Citadela, cât și felul în care Dunărea desparte capitala ungară în două, trecând și peste Podul cu Lanțuri (și lei) și pe sub Dunăre, că a vrut cu metroul la cea mai mare adâncime! A doua zi, ne-am bucurat admirând verdele Austriei, cu Alpii săi, cu brazii săi, cu pajiștile tunse perfect și casele curate, cocoțate pe lângă pășuni care străjuiau munții semeți. Am trecut prin multitudinea de tunele care străpung munții, perfecte, circulare și luminate a giorno. Monoton, dar frumos! La venire doar ne-am oprit o zi la Viena, dar asta în altă postare.