Copilăria e dimineața vieții, zorii noștri de zi , adică ceva sublim.
E felia mea preferată din zi, ora când soarele iese din noapte și naște aurora unei noi dimineți, aceeași și mereu alta. Dimineața e cel mai tânăr timp al zilei și de-aia o iubesc la nebunie, și de-aia nu suport diminețile grăbite. Mama îmi dăruia zorii de zi când eram copil și pentru asta îi sunt recunoscătoare. Mă lăsa să mă trezesc atunci când lumea era adormită încă în acel albastru originar și ziua răsărea cristalină, lăsându-mă în grădina copilăriei. Fugeam fără să țip, știind că toți dorm, și creșteam sub zorii senini. Eram mică, harnică și singura trează. Beam cu nesaț roua de pe trandafirii crem și roz, mâncam zeci de căpșuni cu aromă și dulceață cum azi nu mai găsești și alergam pe iarba care se transforma sub soarele blând ca un miel, în smarald călduț și frăgezit. E timpul cel mai viu din zi, când parfumul cafelei stăpânește simțul universal, când ai forță să faci planuri și ți se pare că ziua, totuși, e infinită.
