Fiind toamnă târzie, cu ploaie măruntă, burniță și cer gri de nori, tata ne-a luat, pe mine și pe frate-meu într-o plimbare fără țintă, înainte de masa de duminică. Masă respectată în familia nostră. Eram toți patru în jurul minunat aranjatei mese duminicale, cu tacâmuri prețioase de argint și farfurii crem, tivite cu cobalt, dantelate pe margini. Aburii măncării gustoase sunt mai prezenți ca oricând toamna, în amintirile mele din copilărie… În dimineața aceea, înfofoliți în paltonașe bleumarin cu blăniță albă (mi le amintesc și zâmbesc cu drag, caraghioase mai erau!), rătăceam pe covorul de frunze maronii.”Să vă duc la un film”?! ne întrebă tata, făcându-ne, de fapt, o propunere. În secunda următoare urcam treptele cinematografului Clubului (era vorba de un club muncitoresc, din inima orășelului în care am copilărit și care, cu toate că deja cunoșteam Clujul meu natal, îmi devenise foarte drag).
Serafina visătoare. Fotografii de Enya
Serafina se cam răsfață în ultima vreme. Că miau, că miorlau, vreau numai bunătăți, i-a crescut o minunăție de puf de iarnă, măcar că e o căldură!!! Noi nu suportăm înfofolirea în apartament, preferând să încălzim bine caloriferele. Și Miți Miorlau- Serafina, care tânjește după pui, dar nu vrea să cunoască motani-cotoi, așa că va tânji până când va ceda sau o vom steriliza…privește, dusă pe gânduri, zarea de toamnă. Scumpă pisi…Stă pe gânduri privind, cu acea căutătură aparte pe care o au pisicile de vreo 5000 de ani încoace, surprinsă în hieratismul sculpturilor antice egiptene, popor care a zeificat pisica. Firesc, doar pisica știe că e divină și că omul o hrănește pentru că e zeitate! (știți bancul, care nu-i chiar banc! 😉 )