Fiind toamnă târzie, cu ploaie măruntă, burniță și cer gri de nori, tata ne-a luat, pe mine și pe frate-meu într-o plimbare fără țintă, înainte de masa de duminică. Masă respectată în familia nostră. Eram toți patru în jurul minunat aranjatei mese duminicale, cu tacâmuri prețioase de argint și farfurii crem, tivite cu cobalt, dantelate pe margini. Aburii măncării gustoase sunt mai prezenți ca oricând toamna, în amintirile mele din copilărie… În dimineața aceea, înfofoliți în paltonașe bleumarin cu blăniță albă (mi le amintesc și zâmbesc cu drag, caraghioase mai erau!), rătăceam pe covorul de frunze maronii.”Să vă duc la un film”?! ne întrebă tata, făcându-ne, de fapt, o propunere. În secunda următoare urcam treptele cinematografului Clubului (era vorba de un club muncitoresc, din inima orășelului în care am copilărit și care, cu toate că deja cunoșteam Clujul meu natal, îmi devenise foarte drag).
Vent Vert sur La Croisette (o poveste parfumată)
Era în 1947 , în iunie, perioadă aglomerată cu emoții, neliniști și un noian de așteptări. Se întâmpla taman înaintea Festivalului de Film de la Cannes. Oricine știe că vedetele au fost create special pentru fani. Și au avut mereu fani. Și mai au. La Croisette sfârâia sub tălpile și tocurile întâlnirilor întâmplătoare sau total neaşteptate, dar mereu vecine cu marea, cu șirul nesfârșit de terase, palmieri, lume care se străduise să arate foarte bine și reușise.