Era acea oră magică, acel timp sublim, când nu știi dacă noaptea parfumată, de primăvară încă tânără, se lasă brusc peste fire, sau se preface că-i deja vară și tărăgănează…tărăgănează…până când soarele dispare total, lăsând umbre viorii, pline de promisiuni. Poate și pentru că, în timp ce un un băiat mă invitase la plimbare, m-am lovit de el. De ciorchinele de liliac, nu de băiat!