Un șifonier parfumat

(scrisă în 2013)

-Ssst! Să nu ne audă…Nu te mai mișca…Stai așa!
Frate-meu abia mai sufla: mic, blond, cu ochii lui albaștri, măriți de spaima ca va fi auzit.
-Și ce să fac aici?! întreba el naiv, plictisit și cu gândul la mingea de-afară.
-Să stai pur și simplu! îi ordonam eu autoritar și absolut aiurea, căci numai pe mine mă fascina pe vremea aceea un șifonier imens, din lemn masiv, cu miros frumos, uscat, care păstra o mulțime de haine așezate pe două rânduri, agățate pe umerașe mari, lucrate migălos. Mă ghemuiam cu genunchii adunați, închideam ochii și îmi imaginam ale cui sunt hainele din jurul meu, aflate în întunecimea imensului șifonier din casa copilăriei. Voiam să-l fac și pe el părtaș la bucuria descoperirilor mele.
-Dar crapă un pic ușa! se tânguia micuțul meu frățior, gata s-o zbughească prin deschizătura ușii, în iarbă,  către vară, minge, cireșe…
De afară se strecura, prin obloanele întredeschise, spiritul după-amiezei de vară. Pătrundea călduț în răcoarea camerei imense, ca o adiere cu parfum de trandafiri îmbobociți chiar în dimineața aceea de iunie. Plin de soare, se insinua în penumbra șifonierului, aducând somnul în tihna acelei semi-obscurități tandre. Am rămas pitită așa până-n orele serii albastre, căci frumoasa lună iunie e norocoasa posesoare a celor mai lungi zile și mai scurte și catifelate nopți.
Un parfum cast și distins mă învăluia dinspre haina de blană a mamei… Oare a știut mama, când eram o copilă, că parfumul acela mă lăsa mută de admirație?! Am întrebat-o recent, dar își amintește doar haina din blană neagră, atât. Un altul venea dinspre cămășile tatălui meu, puse pe umerașe, nu împăturate, cum am văzut în alte case. Miroseau a săpun de rufe și a lavandă, parfumul pe care l-a folosit ani de zile. Adia proaspăt și protector, fiind parfumul care mă apăra de rele și care mă făcea să-mi placă mult de tot acasă. Visam cu ochii deschiși, când descopeream că frate-meu fugise sub soarele blând, alergând liber și fericit. Dar fericirea mea era în șifonier în acea după amiază.O mireasmă nouă se deslușea treptat, acoperind chiar și aroma puternică a frunzelor de tutun…Căutând, treceam în partea opusă a șifonierului, cea cu rochii fine, din materiale ușoare, de vară. Parfumul de regina nopții, venit din curtea ce se pregătea de înserat, acoperea sursa miresmei și, tot căutând, am dat cu nasul de lemnul masiv al dulapului larg, prin care mă puteam plimba pe vremea când eram mică și aparent fragilă, dar puternică și hotărâtă. Speram să găsesc acolo o ușă magică, prin care să pătrund într-o vrăjită lume de basm. Mult, mult mai  târziu m-am întâlnit cu Povestea Sifonierului din  Narnia. Am iubit-o de la prima întâlnire, o iubesc și acum…Poate dacă încercam, dacă eram mai încrezătoare, aș fi ajuns  în Narnia, ca Lucy Pevensie , iar faunul Tumnus mi-ar fi cântat acel cântec al verii, ascultat într-o iarnă fără de sfârșit. Doamne, ce emoție m-așteaptă de câte ori ascult cântecul lui Tumnus din Narnia.
https://www.youtube.com/watch?v=gwuqA1Ys9Zo

Șifonierul mă ascundea de vocile din casă. Lenuța fredona o melodie veche, adusă din satul sărac de unde venise, demnă, tânără și harnică, pentru a ne îngriji pe noi și casa, acesta fiind serviciul ei plătit. Familia noastră devenise și a ei.  Se oprea uneori din cântat și auzeam clinchet de tacâmuri… of, de n-ar veni chiar acum să caute fața de masă și șervetele din damasc! Afară era atât de vară și parfumul florilor îmbălsăma aerul, învăluind camera curată și odihnitoare. Descoperisem că lemnul dulapului mirosea mai frumos decât orice alt parfum folosit pentru parfumarea hainelor. Unde sunt șifonierele de altă dată?! Parafrazând zăpezile pierdute, melancolizez cu  verile trecute, nicicând întoarse… O, șifonier înmiresmat, vino spre mine! Mă ascund acolo și uit răutatea, jignirile, neșansele, loviturile și neîmplinirile. Mă destind și-mi amintesc bucuriile, iubirile, succesele, împlinirile și fericirile. Uit de cei care au pătruns pe ușa din dos,  nerespectând invitația făcută la masa mea, dar plecând, totuși, sătui, fără a rosti cel mai banal cuvânt de despărțire, cum se procedează între oameni. Îmi amintesc de cei care au înțeles că sufletele nobile se ascund adesea în cei cu sensibilitate sportită, capabili să se simtă loviți de un fir de iarbă, dar la fel de capabili să ridice brațul cu dârzenie, pentru a-i apăra pe cei dragi și pe sine. Noroc că Încrederea și Șansa sunt de partea mea și vor fi mereu, pentru că ele sunt aliații celor care trăiesc frumos, demn, mai puțin pentru materie, cât pentru spirit și creație. Pentru că șifonierul magic știe să mă ascundă când trebuie și să mă dezvăluie când șansa mă caută, venindu-mi  în întâmpinare. Dacă l-aș căuta, oare l-aș mai găsi acolo, într-o prea frumoasă casă mare, care acum nu mai e, cu o prea minunată grădină, dispărută demult?! Șifonierul plin de miresme există, fiind sortit să fie etern, pentru că i-am făcut loc în sufletul meu, nu un simplu ungher, ci o mare de suflet i-am dăruit, pentru a aștepta în tihnă… E suficient să-i dezvelesc ușile lucioase, din mahon roșu, nobil, cu cheițe aurii, ca să pot intra în cea mai magică lume posibilă. Creată și păstrată acolo pentru mine și pentru invitații mei, singurii care merită să-mi fie alături și pe care mă mândresc să-i știu aproape. Ai venit, șifonierule, ești aici!

Dă-mi o eșarfă în dar! Cu miros de măr și primăvară-n păr! Atârnau cu zecile din fiecare rochie, deoarece Tudora și croitoreasa nemțoaică  îi tiveau mamei câte o eșarfă din materialul rămas de la fiecare rochie sau bluză nou croită. Liliac, da, era liliac pe una din cele purtate primăvara, la un pardesiu din stofă bej deschis,  eșarfa fiind liliachie și ea. Bujor…o fi de-afară, o fi din baticul roșu cu tiv alb?! Necunoscut…pe baticul galben cu motive geometrice verzi și argintii. A, da,  e parfumul din sticluța pătrată, diamantină, cu miros de doamnă, cum îmi plăcea mie să spun, luându-mi un aer extrem de serios și matur. Era Miss Dior, primul Miss Dior apărut în 1947, care încă se găsea și era grozav. Parfumul pe care mama îl folosea atunci când fericirea mea nu avea astâmpăr, când copilăria lipsită de griji avea parfum de soare și ramuri înverzite. Voi intra să inhalez încă odată parfumul lipsit de orice urmă de terestră și banală sudoare, parfumul cast, prețios și plin de al copilăriei farmec, parfumul de haine de părinți dragi… și de cămăși… și de rochii din mătase parfumată suav…Parfumul care mă ferește de rele și-mi dă mereu curaj s-o iau de la capăt și să-mi fie totul frumos. Pentru că am grijă ca în șifonier să fie mereu amprenta mea parfumată. Atunci când Enya mea deschide ușa magică, miresmele de patchouli, lavandă, trandafiri și ambră îi dau eterna binecuvântare, ca o mână protectoare, nevăzută, dar tenace. Și așa va fi mereu, căci semnătura mea parfumată e prezentă și când drumul mă poartă departe de casă, iar protecția ei e fără limite. Închid fără zgomot ușile mari ale șifonierului. Ies în seara de vară aromată cu cireșele coapte în chiar ziua aceea,  care mă așteaptă să le fiu hoață, să le sorb și să-mi fie mereu dor de vară. Și de un anumit parfum pe care încă încerc mereu să-l regăsesc.

Dragi condeieri, am propus pentru luni, 15 aprilie, tema Parfum de verde nou, sau de aprilie, etc, primăvară să fie. Vă aștept!