Bizarul, macabrul ori absurdul, de Gabriela Petrache (în citate)

17.09 2018
…………..

”La ce bun o discuţie aplicată, bine documentată şi excelând în exemplificări de primă mărime asupra unui subiect precum grotescul, atît de obişnuit astăzi în vieţile tuturor, încît s-a ajuns la o bagatelizare, ba chiar trivializare a conceptului însuşi? Spre deosebire de mulţi aşa-zişi cunoscători şi practicanţi ai grotescului genuin, Gabriela Petrache este mai degrabă interesată să inducă publicului, elitist – se înţelege – un sentiment acut de nesiguranţă. Gabriela Petrache consonează cu bizarul, macabrul ori absurdul. Ea practică, aş îndrăzni să spun, un soi de inspirată maieutică, în umbra gândirii antice pe care o creditează drept o sacră deţinătoare a adevărului.”(Livia Iacob)

………………………..
Nu pot spune că este sau va fi vreodată genul meu. Are și fragmente care îmi plac. Tocmai de aceea aș vrea să știu părerea voastră. Atenție, nu critic nimic! Am preluat fragmente și o elogioasă schiță de portret literar, scrisă de Livia Iacob. Am observat că există ”scriitori” (aș rectifica: există bloggeri) care au adoptat acest stil, preluând motive, expresii, chiar scrierea fără majuscule sau anumite mijloace stilistice reușite, care-i aparțin, de drept, scriitoarei de față. Cu alte cuvinte, aceia cam plagiază, ducând grotescul într-o extremă care-i ferește de asocieri directe cu o scriere de calitate, ca cea a Gabrielei Petrache.

 

Citate din Lebragia, de  Gabriela Petrache

(autoarea nu folosește majuscule, așa cum am obsevat că fac, mai nou, cei care o mai imită așa, ca stil, conținut, etc.

………………………………..
”lumi peste lumi peste lumi suprapuse
văluri transparente
claritate lipicioasă insinuată în materialitatea iubirii
lascivă ilicită deocheată convalescentă de ireal 
tremurătoare lumina lingînd firavele oase
coloana vertebrală a trestiei
verdeo verdeo
printre degete îţi curg pătrate tremurătoare
alb negru negru alb”

de  Gabriela Petrache

………………………………….
Mai mult sau mai puțin

”nici măcar aici în penumbră nu mai e loc de mister umbre zac pe o parte culcate arătări cenuşii
ţopăie într-un picior îşi descreţesc frunţile săpînd tranşee în carnea prea albă a foii ronţăind esenţele
important că rămîne întotdeauna o coajă uscată pentru orice musafir cu joben rătăcit prin gări fără nume
moartea acestei zile cu paşi mici  însingurarea lingîndu-şi blana
ca oricare mîţă de cartier
rău famate opririle intermediare între poli oameni sau anotimpuri bizare
nu nu aici e loc doar pentru contururi precise ora exactă meridianul repartizat la naştere supa călduţă a mîntuirii cu ochii închişi
nimic bun nimic rău totul se petrece în fiecare luni construiesc o păpuşă de lut o trimit în lume ideală nu vorbeşte nu consumă nu calorii nu spontaneităţi de prisos
dimineaţa de vineri devin euforică aştept singurul crepuscul în care pot să închid în nas uşa lumii să nu vină peste mine
îi asigur ciorba caldă un pahar de vin apoi tandru ca un îndrăgostit obez incendiez orele şi-mi devin autorul şi complicele crimei perfecte
somn arhetipal îngropat în rădăcini semnul naşterii din nou
mai mult sau mai puţin”

……………………
”mi-e teamă de vezuviul acesta ce-mi stă pe limbă cu gust de cenuşă că va erupe sau că nu/ aş putea rata dintr-o eroare umană startul la libera ascensiune/ ca în visul acela în care căutam printre şine şi alte spaţii /libere/ cînd paralele se prefăceau în dîre alburii de melci lipicioşi/inegale/ iar trenurile mă urmăreau pînă în spaţiile înguste dintre oameni/ atunci am învăţat să număr întîia oară flori fete filme dulciuri sau băieţi/ (prezenţe absente) sîmbetele fără apa lor imaginea răsturnată a cerului în ochiul de şoim miraj pentru o călătorie nocturnă/ de aceea mă făceam luntre şi punte pînă la visul următor în nuanţe oranj/ aici totul devenea diferit eram o femeie înaltă îmi purtam capul sub braţ cu aerul distins al doamnei de societate/ cînd îmi oboseau degetele aşezam capul pe un taburet circular îmi zîmbeam din înalt despre firescul prăfuit ştiam lumea cu sîngele/ celulele nu au nevoie de dioptrii/ alteori venea mama ca o întîmplare despre sine îmi mîngîia fruntea aşeza apele în matcă îmi fixa capul între umeri gîndeam/ să nu mă pătrundă umezeala în interior/ cinism animat vis fără Tom şi Jerry/ îmi dăruia şiraguri de boabe albe pietre cu miez din care să mă înfrupt pînă cînd mă voi trezi/ într-o dimineaţă aurită/ încă una/” ( Gabriela Petrache)
Acasă
……………………………..
”orice rupere de ritm, orice abatere – fie ea și minimă – de la rutină, mici tandrețuri matinale – dacă ești suficient de norocos – acționează ca un buton care comută sufletul direct pe frecvența celui de al nouălea cer. se întîmplă fenomene miraculos-alchimice, devii imponderabil și frumos-cîntător în ciuda cîrcotelilor invidios-ironice ale eventualilor companioni de peste zi, generos și pozitiv pînă la grindă și mai sus, tolerant și hiper-creativ, specialist în echilibristică incomparabilă, mare maestru al focului și ucenic-vrăjitor al clipei; “ai tras ceva pe nas” – ar zice unii, “nu ești normal ” – ar zice alții, iar tu ți-ai iubi nesfîrșit toate etichetele pentru că între normalitate și patologie nu e decît o fîșie străvezie, graniță imaginară între personalități de calibru divers evoluînd pe o scenă personală în care cu toții sîntem actori principali și figuranți, sincron, suprapus și multiplu.” ( Gabriela Petrache)
…………………….
”(…)dorm sau trăiesc aievea într-un vis în care forţe obscure mi-au cotropit jumătatea de pat silindu-mă să lepăd centura de castitate a sufletului într-o respiraţie liberă de jumătăţi de măsură doar motanul doar motanul aservit unei lene supreme ce viaţă de motan fără vînare de vînt ilegală de vrăbiuţe şi proiecte preistorice despre ce să mai scriu acum cînd aş scrie orice numai să nu mă înjuraţi chinezeşte dacă voiu nu mă vreţi eu vă vreu pe voiu să ştiţi la anul şi la mulţi ani punct totuşi minte de femeie rămîi dăruind”(fragment)
de  Gabriela Petrache
…………………………………………………
”iubesc ciorile. acesta este un fapt. le iubesc cînd plouă sau ninge, primăvara cînd se arată primele zile însorite dar parcă şi mai mult iarna. croncănitul lor bizar, insolenţa cu care mă privesc de pe cîte o creangă în staţia unde aştept maxi, nepăsarea cu care, în grupuri-grupuri, se adună asupra unor resturi menajere pe spaţiul dintre blocuri, prezenţa lor, în totul, îmi dau un sentiment de securitate şi căldura unui înăuntru, unui acasă insoţit de confortul unei existenţe lipsite de griji. mă însoţesc pretudindeni, la ţară, graurii şi ciorile pe care mătuşile mele dinspre mamă încercau disperat să le alunge în tentativa de a-şi proteja bucăţica de vie din faţa casei, prima locuinţă, o garsonieră la etajul 11 unde mă trezeau de cum începea a se lumina de ziuă cu croncănitul lor iritant şi confortabil în acelaşi timp, neapărat ciorile pe care le regăseam în vacanţele copilăriei, în vizită la Paşcani, la o altă mătusă. acolo decorul era perfect, blocurile cu două niveluri construite prin anii ’50, cu cîte trei apartamente pe palier, podul blocului, acoperişul de ţiglă, balconaşul (neîncastrat în dreptunghiuri de sticlă) cu panseluţe şi cei doi leandri roz, parfumaţi, sălciile pletoase din faţa blocului, apoi, la cîţiva metri în faţă alte două blocuri identice în care generaţii de ţigani îşi sălăşluiau veacul; ciorile şi strigătele ascuţite ale ţiganilor, petele colorate ale fustelor imense întinse la uscat pe iarbă, imense rotocoale galbene, portocalii, roşii, mmmm, uneori ploaia, care potolea zarva înăuntru şi atunci puteam asculta ropotul ei în acoperişul de ţiglă, aş fi putut sta la nesfîrşit ascultînd ploaia, mirosindu-i verdele, în casă, mătuşa, cu două – trei vecine iniţiind ritualul cafelei. mirosul boabelor prăjite în tigăiţa specială ajungea pînă la mine, pe balcon, gîdilîndu-mi fericit nările şi sufletul de o fericire reală şi doar acolo întîlnită, apoi aşteptarea răcirii boabelor, condimentată cu ultimele ştiri despre „vedetele” locale „din deal” şi „din vale” (…) de ( Gabriela Petrache)

……………………………

între noi un fel de tăcere cu picioarele rupte. 
de singurătate nu moare nimeni, îmi spuneai unduios şi verde
dintr-o cochilie, mestecînd senin un fir de iarbă.
între semnul şoaptei şi liniile frînte ale nerostitelor
amestecam într-un bol sfere colorate pentru o altă zi.
risipă de zîmbet dintr-o paletă de culori, îmi ajungea astăzi cea portocalie.
mă îndepărtam puţin să nu te ardă suflul exploziei unui soare intim.
o şopîrlă cenuşie păzea ieşirea din labirint. inutil, nu voiam să ies. 
îmi era bine cu tine. mă învăţai să-mi ascult sufletul în paşi mici.
dacă m-ai săruta acum ar fi ca şi cum primăvara ar fi venit,
şopteam cu un aer naiv, în gînd.
aşteptam pînă cînd ar fi putut să vorbească.

de Gabriela Petrache

La capat de tejghea 
de  [Lebragia ]

Da, ai dreptate, ceva ne desparte!

Nu lumina
Si nici luna , nebuna.
Eu cred ca doar o aversa
Perversa,
Ne sicaneaza periodic
In controversa.

Regina maura,
Duhnind a singe albastru
Isi drege glasul
Si-arunca din batatura,
Compasul.

Pe-acolo prin basme si soapte
Atit de aproape – fantasme
Ne intersectam
irational
demential
in dans hipnotic.

Albe magii ori blesteme
Ne-aproape-indeparteaza
De stele,
Sintem supusi
-nesupusi
unui ocru-destin
festin
macabru.

– Baiete, inca un gin,
Dar toarna venin mai putin !

 

sursa

 

Jocul cu Citate favorite este găzduit, în fiecare luni, de Zinnaida.

Articole create 917

14 comentarii la „Bizarul, macabrul ori absurdul, de Gabriela Petrache (în citate)

  1. Chiar și în Marquez mai găsești pagini care parcă te indispun prin modul tranșant de abordare, dar măcar nu pomenește nici unul, nici celălalt, în exces, de ”bube și etc” și asta tot e ceva.
    Nu e nici genul meu, există multă literatură bună, poate la vârsta mea nu mă mai aplec către orice.
    Faptul că unii plagiază, însă, îmi repugnă.Pentru că văzut, și nici nu poți acuza de plagiat, copiază un stil, un mod de exprimare, o anumită abordare, folosind cuvinte grotești…Nici usturoi n-am mâncat, nici gura etc”…Urât.
    Cu ceva tot m-am ales azi, n-o știam pe autoarea aceasta și uite că e sursa de inspirație a unor așaziși ”scriitori”, care n-au șanse să mai progreseze.

    1. Există cei ce se inspiră evident și există plagiatorii, care nu schimbă mai nimic. Știai că prima categorie e mult mai periculoasă?…Ca Iago, personajul abject din Shakespeare care, pentru a-și atinge scopurile, face o sumă de mârlănii, minte, otrăvește suflete, bagă zâzanie, știi tu ca cine, ca hoțul care strigă ”Hoții”! Așa și ei, fură, iau, te cuprind, te amețesc cu vorbe, întreg, te roagă, te imploră, se umilesc, etc, așa încât te trezești legat…Și ieși dur, tranșant, definitiv, stând cât mai departe de ei .
      Marquez e genial, eu n-aș merge chiar atât de departe! 😉 🙂
      Mulțumesc,ce bine că ai timp de citit! 🙂

  2. Să nu te superi, mie îmi sună a elucubrații! Oricum, nu e deloc genul de scriitură pe care îl prefer.

    Săptămână excelentă, dragă Mirela!

    1. Nu mă supăr deloc, nu e nici genul meu!
      Totuși, anumiți așaziși scriitori…o folosesc ca sursă de inspirație! :))
      O săptămână frumoasă!

  3. Parca ar fi o pictura astracta.
    Imi imaginez ce vreau, cat timp vreau si cum vreau. 🙂
    Mesajele sunt prea incifrate si mult prea personale pentru a putea fi generalizate ca trairi. Mie cam asa mi se pare… 🙂
    Nu stiu sa mai fi citit o astfel de abordare creatoare.

    Oricum, acum o cunosc si eu pe Gabriela Petrache!

    O saptamana minunata, draga Mirela! Spor si inspiratie la tot! 🙂

    1. Da, ai dreptate! 😉
      Din păcate sunt câțiva așaziși scriitori tineri care o copiază…Mi se pare atât de urât să-ți clădești stilul pe al altcuiva care, chiar dacă nu e genul nostru, s-a străduit.
      Da, așa am ajuns și eu s-o cunosc pe Gabriela Petrache!
      O săptămână plină de bucurii, dragă Suzana! 🙂

  4. 🙂 Fata nu e tocmai originala. Observ ca are texte in care nu foloseste semnele de punctuatie – au facut-o cativa scriitori inaintea ei (acum imi vine in minte doar James Joyce, dar mai sunt – unii chiar contemporani); si sunt si scriitori care nu folosesc majuscule decat pentru numele proprii (nu-mi vine in minte numele, dar stiu ca am citit pe undeva) 🙂
    Cat despre continut… Subscriu la ceea ce a scris Zina. 🙂
    Lectura a fost interesanta! Multumesc!
    Iti doresc, cu drag, sa ai o saptamana frumoasa!

    1. Ai dreptate, Diana dragă, așa este! Însă James Joyce vorbea toate limbile de circulație și nu numai, așa că a inventat o limbă proprie în care a și scris, era genial! Îți mulțumesc că l-ai amintit.
      Și dacă doamna Petrache s-a inspirat din acești titani referitor la folosirea semnelor de punctuație, îți dai seama cei care o copiază pe ea cât sunt de…rămași în urmă!
      E jenant ”să fii original copiind”, mai bine rămâi tu însuți. Da, poți să te inspiri, dar atunci precizează sursa sau nu duce în extrem anumite lucruri, nu te expune larg și…întreg, fii mai rezervat.
      Mulțumesc Diana, să ai o săptămână minunată! 🙂

  5. Citeam ce scriai la inceput despre plagiatori si am ajuns la un moment dat la fragmentul in care autoarea pomeneste de Tom si Jerry si mi-am amintit de o „poveste adevarata”.

    Se facea ca dupa ce am pornit proiectul cu copilarii am decis sa republic articolele cu si despre desene animate pe care le redactasem pentru un alt proiect la caream colaborat. In fine, ce-mi vine mie intr-o zi sa incerc si eu copyscape-ul (ca deh, omul uneori isi cauta singur motive de amaraciune. haha). Si dau peste textul meu (foarte putin si prost modificat) pe un alt blog unde autoarea se lauda ca este foarte originala. Ii las un comentariu cat am putut eu de elegant si cu finete in legatura cu articolul copiat (daca ar fi fost o descriere a unei animatii as fi inteles, dar culmea e ca era un articol foarte personal cu amintirile mele in el cu tot). La care m-am trezit balacarita in toate felurile posibile – am retinut doar ca m-a intrebat „ironic” daca ma consider vreun Eminescu ceva.. LoL.
    Cu alte cuvinte „copiaci” vor exista mereu si vor avea probabil si foarte mult tupeu (plus o mare doza de nesim).

    Acum.. mai exista desigur si varianta ca respectiva sa fi avut aceleasi amintiri exprimate (aproape) la fel si atunci nu ar fi reactionat violent din contra, ne-am fi distrat pe seama acestui fapt si ne-am fi imprietenit poate. [ Dar nu e cazul pentru ca s-a dat de gol spunandu-mi ca nici macar nu stia de blogul meu – cu alte cuvinte copiase de pe celalalt pe care publicasem initial…. hahahaha].

    Ehhh… amintiri. :)).
    Pupici!!

    1. Ce urât, eu aș fi făcut publică această faptă, cel puțin pe blog și pe facebook! Să te ferești de ei, părerea mea.
      De ce să o copieze cineva pe Nicoletta Ceccoli, de exemplu, nu înțeleg. Că sunt câțiva ”mari” pictori.
      Sau pe această scriitoare. Ce nu fac unii pentru o glorie efemeră și pentru că există cititori, printre care și eu, care din milă sau poate din eroare, am susținut niște scriitorași care nu meritau nici să îmi pierd vremea încercând să-i citesc.

      Ne putem inspira, e firesc, și renascentiștii s-au inspirat din clasicismul antic grec, dar să transformăm în stil personal totul și să dăm sursa, dacă tot o facem.
      Pupici, minunată Rux! 🙂

    1. Te înțeleg perfect! Ceea ce nu înțeleg este cum pot unii/unele s-o mai și copieze!
      O săptămână cât mai bună îți doresc! 🙂

  6. Eu am o prietenă bună care scrie fără semne de punctuație, dar măcar păstrează majusculele. Am primit o carte în care autoarea nu folosea punctul ci doar virgula, desi după, ca un inceput de fraza, e mereu litera mare. Petronela Rotar scrie fără majuscule. Obositor mie. SI STILUL EI, LA FEL, DESI E TARE APRECIATA.

    Cat despre autoarea ta, nu o stiam; nu e stilul meu, cum nu a fost nici Hortensia Papadat Bengescu care m-a umplut de amănuntele tuberculozei si al tot uratului ce venea de acolo. Stiu, exista estetica uratului, exista conceptul ca viata nu e mereu frumoasa si ca o poti zugravi si din negrul ei, dar eu cred ca exista pentru asta stiluri gen gotic sau doar tristetile, melancoliile, care pot inspira suficient, și mai exista proportiile – nici textele prea siropoase nu plac, dar nici cele cu exagerari imense nu te vor lasa sa te intorci spre acei autori fie ei, de care o fi. Plagiat e un cuvant mare, e exact cum spune Rux sa ia ceva cu totul, aproape, dar inspiratiile masive s-au facut si se vor tot face. NIMIC NOU SUB SOARE. Totuși, cum observ prin jur, fiecare are public avid și de astfel de stiluri. Prietena mea până nu baga in text cruci, morti, sicrie și oase – intr-o evidenta deloc stilistica, nu e ea. Cumva, spre final, citind-o,o gasesti pe ea, insa o citesc de „nevoie”, nu de plăcere. Asta e. Cu toate acestea ia premiu peste premiu, semn ca lumea e avida de senzational. Habar nu am de ce, dar mie imi da o stare rea chiar daca le recunosc, unora, sclipirile. In fine, iți recunosc ca nu am putut citi, decat in dunga, textele autoarei tale. Te imbratisez.

    1. Oricât de ciudat ar părea, m-ai făcut să râd! :)))
      Ești minunată, Adriana!
      O, fără Benegescu, mă și plictisește pe deasupra! Măcar Petrache, aici de față, nu plictisește, doar șochează.
      Da, știu ce e plagiatul, o fostă ”amică” de fb nu era atât de lipsită de șmecheria tipică celor care fură din curtea vecinului, ca să nu șteargă urmele.
      Dar eu găsesc atât de plictisitor acum tot ce mi se părea atunci ”sclipitor” , încât mi-e rușine de rușinea ei, dacă are așa ceva…E un șablon pe care vine cu noi bube și mucegaiuri, ca să fie și Arghezi, numai că Arghezi este original și genial.
      Ai grijă cu cine te însoțești, Adriana, oricât de ”obligatoriu” ar fi. Știu că ești matură în simțire și gândire, dar peisajul te ”fură” uneori pentru că ești miloasă, ca și mine.
      Eu n-am avut grijă și m-am trezit jefuită de unii din bunii mei prieteni, din păcate, dar din fericire doar virtuali.
      Ceea ce e pe deplin adevărat este că am scăpat, atârna greu, ghiulea, prea mult, prea …zilnic, prea pompos și acum, când totul e limpede, mă simt descătușată, liberă și… sinceră.
      Nu cunosc pe nimeni care ia premiu peste premiu din cei cu bube și puroi, dar nici nu-i voi mai citi vreodată, sunt atâția autori buni, mari, scânteietori, brilianți…de ce să-mi pierd vremea cu jalnicii ăștia?! Da, lumea va fi mereu avidă de senzații, fie ele și neplăcute, oamenii susțin că-s buni, dar numai o mică parte sunt aproximativ așa. Majoritatea sunt răi, profitori, invidioși și frustrați, ori se știe, frustrarea naște monștri.
      Te îmbrățișez! 😛
      P.S. Nu e autoarea mea, am ales-o pe dna Petrache tocmai pentru că i-a servit ăleia, alături de Arghezi, Bengescu și mulți, mulți alții, de model, inspirație și…originalitate. 😉

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.

Înapoi sus