Dacă zilele trecute erau Tăceri șoptitoare, azi vor fi Șoaptele privirilor, cu o sursă de inspirație comună: tabloul meu Femei plastice în grădină decorativă sau Voci în grădină. Lumea vizualului va acapara tot mai mult acest spațiu, dar asta nu înseamnă că scrisul nu va avea în continuare rolul și ponderea sa aici. Mai ales că, odată cu cartea Ce-au vrăjit zânele-n livezi, am primit o critică foarte frumoasă de la o mămică entuziasmată, care mi-a spus așa: ”fetița mea nu se poate hotărî dacă să-i placă zânele, cum sunt îmbrăcate și pieptănate, sau poeziile, pe care le învață pe de rost”. Există, oare, un sentiment mai frumos decât să auzi că ai făcut multă bucurie oamenilor și, mai ales, copiiilor? Așa că scrisul va continua și aici, și în cărțile pentru copii, pe care le am în minte.
Să revenim în atelierul meu de creație plastică, acum…Sper să vă placă.
Vorbesc privirile-ntre ele
sau poate cântă o tacere în surdină
lieduri dizolvate-n acuarele
văzute prin vitralii cu iriși de lumină.
Superb!
M-ai provocat, gata, încerc:
Chiar și tăcerile vorbesc
Un gest, o șoaptă, o privire
Când prin nuanțe se-ntâlnesc
Zâmbind tăcut, a nemurire.
Vorbesc de seri însingurate
despre iubire și trădare
vorbesc de dorurile mute
și despre rugi izbăvitoare.
vorbesc în tonuri de lila
de albastru, verde, galben-pai
despre…talentul de-a picta
și despre harul ce îl ai.
Mulțumesc!
Ne place,ne place,cum sa nu ne placa,adica…chiar,cum sa nu ne placa? 😉
Dacă vă place eu nu pot decât să mă bucur…adică, de ce să nu mă bucur? 😉