2017-09-15 În 15 Septembrie, o zi superbă, cu soare, cer senin și bună dispoziție, am sărbătorit 25 de ani de la căsătorie, din frumoasa zi în care Xaba și cu mine am spus DA! Și da a rămas până azi! Nunta de argint sau 25 de ani de căsnicie, care au fost buni, frumoși, dar mai ales fructuoși datorită minunatei noastre fiice, Enya, cea mai mare realizare a noastră! 😛  Mai […]

Iată-ne la țară, în locul unde bunicii mei au fost cei mai buni oameni de pe pământ, unde tata doarme veșnic, unde sora tatălui meu, Mariana, e cea mai bună gazdă și verișorii noștri din Cluj, cu fetele lor, ne sunt alături la petrecere. O zi într-o mirifică grădină, curte, între trandafiri, copaci și pomi umbroși, belșug și fericire.

După cum am anunțat, povestea noastră parfumată își reia cursul și se poate publica timp de o săptămână, tabelul fiind deschis pentru înscrieri. Tema de azi a fost aleasă de mine. Urmează, în 2 februarie, tema propusă de Vero, Parfumul Făurarului. Pentru povestea din 16 februarie, va alege Vavaly o temă care va fi anunțată din timp. Cu urechea lipită de balustrada dantelatului balcon, asculta vrăjită tăcerea imensei mări de iarbă, a copacilor întunecați, a tufelor cu flori. Nicio voce, niciun glas, niciun sunet. Doar trandafirii. Se cățărau, neobosiți, ca pe niște fire invizibile, ajungând, după multe eforturi, să îmbrățișeze grilajul baroc al balconului.

Drapajul, coloană de pânză albă și moale, alintată de trupul avântat. Părul lucios, strâns la spate, lăsând zvăpăiații cârlionți să înveselească nasul drept, dând ochilor sclipiri vii și sprâncenelor, bine trasate, un aer de cuceritoare. Ca Nike. Momentul cel mai drag: din amfora emailată și pictată poetic, un alt poem se ridica spre nările fremătânde. Mirul parfumat, irul magic ce răspândea mireasma dragostelor netrăite, dar imaginate. Printre cei mai destoinici tineri ai Athenei, în plin soare, curând va păși, va privi, își va purta trupul-coloană, ca de templu alb și svelt, iar acest parfum îi va înnobila coloana drapajului doric. Sub cerul de azur al Athenei, va răspândi miresme de mirra, trandafir, busuioc, migdale, rădăcină de iris și laur, care va înfierbânta inimile celor mai curajoși, frumoși și demni tineri ai cetății. Le va înflăcăra sufletele și le va aminti că sunt gata de iubit și de făcut copii, acei tineri și tinere de care să fie, mâine, mândri.

Aceste articol este scris de mine pentru Oameni Albaștri și povești colorate / Povestea Roșie, o poveste și un Grup minunat, ambele inițiate de Silving, la care găsiți și un tabel pentru a vota postarea preferată.) (Text și desene originale de Mirela Pete) Ce anotimp, ce an, ce timp este mai roșu? am întrebat câmpia Ea mi-a răspuns… copilăria! Copilăria-i roșie de obraji tineri și veșnic pe-afară, de rochii și scufițe de poveste, de cireșe la urechi. Vara copilăriei e roșie de alergătură neostenită și cercei dulci, de prin cireși furați. Creștem iubind cu buze roșii de dulceața fragilor ținuți în căușul palmelor, darnice de drag. Ne-a învățat neasemuitul Iunie să ne gătim cu dulci minuni și să alergăm prin lanul stropit cu maci, sub soarele amiezelor de aur-spic, caldă viitoare pâine. Mușcând din miezul vieții cu parfum de grână și roșu viu de floare efemeră, mac... Harbujii dezvăluitu-ne-au cel mai savuros miez, aducând poezia gustului pe obrajii plini de poftă ai copilăriei.

Copilăria e dimineața vieții, zorii noștri de zi , adică ceva sublim. E felia mea preferată din zi, ora când soarele iese din noapte și naște aurora unei noi dimineți, aceeași și mereu alta. Dimineața e cel mai tânăr timp al zilei și de-aia o iubesc la nebunie, și de-aia nu suport diminețile grăbite. Mama îmi dăruia zorii de zi când eram copil și pentru asta îi sunt recunoscătoare. Mă lăsa să mă trezesc atunci când lumea era adormită încă în acel albastru originar și ziua răsărea cristalină, lăsându-mă în grădina copilăriei. Fugeam fără să țip, știind că toți dorm, și creșteam sub zorii senini. Eram mică, harnică și singura trează. Beam cu nesaț roua de pe trandafirii crem și roz, mâncam zeci de căpșuni cu aromă și dulceață cum azi nu mai găsești și alergam pe iarba care se transforma sub soarele blând ca un miel, în smarald călduț și frăgezit. E timpul cel mai viu din zi, când parfumul cafelei stăpânește simțul universal, când ai forță să faci planuri și ți se pare că ziua, totuși, e infinită.

Despre trandafiri am mai scris aici: Splendidul zeu trandafir și atrăgătoarea mon amie la rose, așa că azi amintesc doar cum se păstrează trandafirii în ghiveci, mă refer strict la trandafirii pitici și vă împărtășesc și vouă secretul, pe care l-am împrumutat și eu de la specialiștii cărora le mulțumesc frumos.

Ssst! Să nu ne audă...Nu te mai mișca...Stai așa! Frate-meu abia mai sufla: mic, blond, cu ochii lui albaștri, măriți de spaima ca va fi auzit. -Și ce să fac aici?! întreba el naiv, plictisit și cu gândul la mingea de-afară. -Să stai pur și simplu! îi ordonam eu autoritar și absolut aiurea, căci numai pe mine mă fascina pe vremea aceea un șifonier imens, din lemn masiv, cu miros frumos, uscat, care păstra o mulțime de haine așezate pe două rânduri, agățate pe umerașe mari, lucrate migălos. Mă ghemuiam cu genunchii adunați, închideam ochii și îmi imaginam ale cui sunt hainele din jurul meu, aflate în întunecimea imensului șifonier din casa copilăriei.

Poate pentru că nu avem amintiri mai vechi decât cele datând de pe la vârsta de trei-patru ani, și acelea estompate de trecerea timpului, dorim, odată în plus, să fim noi înșine părinți, mame, să avem proprii copii! Aceasta pe lângă celelalte o mie de motive și dragi dorințe!

Şi-am zis verde de albastru, mă doare un cal măiastru, şi-am zis pară de un măr, minciună de adevăr, şi-am zis pasăre de peşte, descleştare de ce creşte, şi secundă-am zis de oră, curcubeu de auroră, am zis os de un schelet, am zis hoţ de om întreg, şi privire-am zis de ochi şi că-i boală ce-i deochi.