Mirela Pete. Blog

Un prieten bun m-a rugat să repostez acest text. A fost scris demult. Fiind un prieten vechi și statornic, iată că îi fac pe plac. Sper că și vouă. Lectură plăcută!

M-am așezat strategic, alegând unul din scaunele tapițate, situat la marginea rândului, pentru a observa tot, absolut tot ce se va petrece acolo. Știam că-l doresc, că nimic nu-mi place mai mult și că va fi al meu curând, foarte curând. Îmi priveam linia fină a pantofilor din antilopă, lucrați perfect, așa cum numai marile firme reușesc, cu dibăcie, talent, din material veritabil și fără niciun defect. Proiectați și făuriți de cei care creează produse absolute, cărora nu le poți reproșa nimic, poate doar arta perfecțiunii. Lume multă, forfotă, foșnet de mătăsuri și stofe scumpe, miresme și mai scumpe… La deschiderea ușii de stejar, am remarcat un om de categorie socială mijlocie, îmbrăcat sărăcăcios, cu un defect vizibil la umărul drept, lucru care-l făcea să se miște greoi. Mi-a atras atenția vârsta: omul acesta părea foarte bătrân, atemporal, anacronic, venit din alte timpuri. Mi-am privit cu aer detașat ceasul, arborând o mască liniștită. În realitate, începeam să fiu îngrijorată și nervoasă. Dacă mi-l va răpi cineva înainte să-l obțin veșnic pentru mine? Noooo, nu și nu, va fi al meu! Al meu! E singurul, e unicul, nu are seamăn, e …doar unul. Am sunat și mi s-a reconfirmat că pot să ofer oricât. ”E un dar pentru tine”, a ținut să precizeze el. Ah, am răsuflat vizibil ușurată, și asta pentru că, din multitudinea aceea de persoane bogate, nici chiar roșcata ochelaristă, cu trei inele cu smaralde pe două degete, nu mă neliniștea, în ciuda faptului că-mi promisese că-l voi pierde în favoarea ei, nici arabul, tată al petrolului și nici măcar cele două gemene care moșteniseră un imperiu financiar, de curând. Va fi al meu! Abia mai stăteam pe strategicul meu scaun, tapițat cu auriu. Am fost servită cu un pahar de șampanie, pe care l-am lăsat în preajmă, fiind atentă la lumea care intra în sală.

Licitația a început. Cu multă elocvență, licitatorul a început să prezinte lucrarea. Opera. Minunea. Auzeam vag ceea ce știam pe de rost…baroc…secolul al XVI-lea…autor necunoscut…nu s-au găsit alte opere…ar putea fi al lui….dar nu e…nu se știe…. Tabloul avea un metru pe 70 de centimetri, era vibrant, reprezenta o compoziție cu personaje umane, situate în mijlocul unui peisaj grandios, cu multe linii sinuoase, lucrat în stil baroc, un tablou de pe care culorile se șterseseră puțin. Avea forța marilor opere de artă, care atrag fără să anunțe de ce și prin ce mijloace. Era frumos, foarte frumos! Autor necunoscut. Priveam silueta de lângă ruinele romantice ale unui palat însorit și deslușeam, vag, portretul tânărului cu plete șatene, și…Stai, nu…are un umăr lăsat…cam prea lăsat, pentru măiestria pictorului. Și…un neg, da, chiar are un neg în mijlocul bărbiei. Vizibil! O haină albastră…De la 100.000 se ajunse repede la 800.000, ofertă făcută de o adolescentă pe care tăticul ei o adusese acolo ca să-i poarte noroc, cred. Gemenele priveau în gol, arabul ieșise…Hm! ”900.000”, am anunțat sec. Mă așteptam ca roșcata să mă ia tare, dar, din străfundul sălii, am auzit o voce, care părea ivită din străfundul vremii, de fapt. ”Un milion”! Am privit peste umăr…chipul, extrem de bătrân, cu bărbie uscățivă, pe care se reliefa un neg vizibil, mă implora, cu fața albă, ca o mască ridată… Era o utopie să creadă că ar fi putut să se ia la întrecere cu mine! În hainele luate de la vechituri, nici măcar dintr-un salariu mic, ci de căpătat, văd clar o urmă din acel albastru. Și negul, și umărul lăsat…Pletele bogate, buclate, acum albite de vreme…Am zâmbit drăcește și am ridicat: ”1.500.000”! …”de două ori, de trei…Adjudecat”! Bla bla…M-am văzut cu capodopera sub braț, ambalată în hârtie maro, legată cu sfoară și o grămadă de etichete și hârtii lipite deasupra. După formalități, am sărit în primul taxi, cu banchetă largă în spate. L-am revăzut. Negul, haina albastră, umărul cu defect, fața ca o mască ridată, vârsta înaintată, dar mai ales privirea, adâncă, albastră, nemaipomenită. Am sfâșiat hârtia de împachetat. Da, era el. ”Veniți”! l-am chemat, fâcându-i loc în mașină. ”Deci? ” l-am privit, infiorându-mă, ca și cum vorbeam cu un trecut îndepărtat. ”Doamnă, sunt eu!” se auzi vocea de acum câteva sute de ani. ”Cel din tablou”? l-am chestionat, fără sens, că era, deja, clar! ”Nu doar, ci și autorul tabloului. E singurul autoportret” continuă el, istovit. I-am dat tabloul. Surprinzător, mi-a întins 1.000.000, promițându-mi și restul ”Nu vreau banii, mai faceți unul”, i-am replicat. ”Dumneavoastră veți face, nu unul, ci mai multe și mai frumoase”, îmi răspunse omul, dispărând undeva, cu capodopera sub braț.

L-am privit. Pleca încet, cu umărul său lăsat, cu pletele cărunte, cu haina decolorat-albastră, într-un timp despre care eu nu știam nimic. Doar că, din acea zi am pictat altfel, ca și cum m-aș fi descotorosit de o mască, mult mai bine. Toate tablourile au avut un succes nebun. Primul era inspirat din portretul ilustrului anonim baroc, care a rămas necunoscut, pentru că așa vrut el.

De citit și aici:

CARMEN,Auraș, Teo,Max,Călin,Daurel,Doru,Florentina,Vania,Carmen Amza, Gabriela Elena,Zina,Lili, Shayna,Roxana,Robert,Karma,