Mirela Pete. Blog

Eram deja la liceu când un amic, fost coleg de școală primară, m-a invitat la o plimbare în orașul copilăriei mele (care n-a fost Clujul meu natal). Am revăzut castelul. Nu, nu mai era același, avea altă destinație, lacul era secat, nuferii nu mai erau, dispăruseră zânele, crescusem! Dar nu despre asta voi scrie acum. Am urcat trei nivele de trepte din piatră, cu parfum de epocă și de trandafiri urcători, într-o viteză cosmică…Așteptam momentul porții cu grilaj. Știam că, odată urnită, va cânta…..ii..y…ua…ianggg!  Și copilăria mea va reveni, într-o clipă, ca o vrajă! Îmi țineam respirația, eram ușoară ca un fulg, sau ca o trestie, subțire, plutioare, cu părul zburând în spatele meu, ca și cum s-ar fi luat la goană cu mine! Cred că bucuria revederii mă transformase în cea mai frumoasă făptură de pe pământ, în clipa aceea. Am ajuns… Închid ochii. Împing poarta, privindu-i grilajul negru, frumos, greu și maiestuos… u..ii..y…ua…ianggg! Doamne, era să leșin! Aceea era iubire, vă spun eu! Câteva note muzicale și imaginea celor mai frumoase zile, cu mănunchiuri de viorele aduse din crâng, sau cu primul boboc de rosa centifollia, prins în părul mătăsos de copil. Da. Aceea a fost iubire.

Poate iubim pentru că iubirea e însăși viața și încă n-am învățat suficient de bine lecția asta. Poate va părea ciudat, dar iubesc aproape orice loc curat de pe Pământ și orice exprimare artistică, aproape orice gen muzical (… cu ”acele” excepții!) și aproape orice culoare. Iubesc mulți oameni, dar cu pasiune doar trei. Pentru doi dintre ei, mi-aș da viața, aș trece munții, aș munci ca sclavii. Acestea find spuse, sunt o ființă plină de iubire.  Lipsită de invidii și egoism. Așa mă văd eu, așa mă văd și prietenii mei.  Așa mă percep ai mei doi dragi, dar și mama.  Restul?! Nu știu, e treaba lor. Doar a lor!

Dacă mă veți vedea strângându-mi copila în brațe, nu înseamnă că nu iubesc și alți copii… Dar pe ea, pe Enya mea, e firesc s-o iubesc altfel, iubirea aceasta e ca o eternă îndrăgostire, nu poți scăpa de zburătăceala fluturașilor, dar nici de panica în care intri dacă nu-ți răspunde prompt, când o suni pe mobil. E o iubire uriașă, neasemuită, e toată în tine. Dacă-mi iubesc iubitul, care mi-e și soț, nu înseamnă că nu iubesc și alți bărbați… stați, e vorba de bunicul, tatăl (rip) și fratele meu. Respectul pentru niște oameni minunați, care pot fi savanți, constructori sau artiști, e tot un fel de iubire. Și dacă îmi iubesc mama, nu înseamnă că nu iubesc o grămadă de alte femei, demne de a fi iubite și prețuite.

Dacă odată, în plină furtună montană, în cabana zguduită de tunete și ploi, visam la marea mea albastră și dragă, n-o făceam pentru că nu iubeam muntele, ci pentru că marea mea senină și mătăsoasă mă chema, cu nisipu-i auriu și fin, cu muzica valurilor și frumusețea florilor ce nu pier, scoicile dantelate, cu sideful, aurul și azurul lor.  Aroma ei de sare grunjoasă, de alge și aer proaspăt, de flori, de serenitate, mă îmbată.

Poate că, dacă ar ști serile de mai, sau diminețile de iunie, cât le iubesc… m-ar cere de nevastă și aș deveni bigamă, că un refuz ar fi absolut imposibil! Și poate că, dacă vocea unor tenori sau soprane ar ști cum vibrez la auzul lor, ar căpăta noi valențe. Când iubim, totul e mai ușor. Iubești muzica, vei învăța să cânți mai repede și mai bine. Iubești pictura, culorile prind singure contur, dacă ai norocul să fii dotat cu un dram de aptitudini. La fel e la școală, orice iubești e în tine, te învață, te ajută, printr-un divin sentiment, să cucerești lumea. Pentru că puterea vine din cunoaștere! Și nu poți cunoaște nimic dacă nu iubești. Iubind un trandafir, îi vei cunoaște aroma de vis, catifeaua petalelor , o anume nuanță, poate și numele lui. Iubind o pisică, îi vei recunoaște mieunatul, torsul…așa cum și ea îți va recunoaște pașii, tot pentru că te iubește. E atât de benefic, de amplu, de aproape de zei să iubești, încât nu pot să înțeleg cum au renunțat unii la iubire. Eu, iubesc!